Drumul spre Al Wazii
11 Noiembrie 2008 de danieloctavian
– … căci deşertul e un stăpân necruţător cu cei temerari, dar îndurător cu cei supuşi şi înţelepţi – îşi incheie vorba Hammid, bătrânul conducător de caravană.
Cu toţii îl aprobară în tăcere, mângâindu-şi bărbile întunecate, sure ori albe, după numărul anilor. Căci, dintre toţi, Hammid era nu doar cel mai batrân, ci şi cel mai deprins cu firea tainică a deşertului. Iar vorba lui, rară şi tânguită, era mereu socotită şi pătrunsă de adâncă înţelepciune.
Întunericul îi adunase dimpreună, la locul de popas al caravanelor venind dinspre trei vânturi. Şi în jurul focului domol se adunaseră cei vârstnici să îşi fumeze narghilelele şi să capete veşti despre mersul lumii şi sporul negoţului în alte zări. Doar micul Ahmed fusese îngăduit la adunarea vârstnicilor. Chiar dacă vârsta nu-l aşeza între ceilalţi, rangul îl ţinea la cinste şi vrednic respect, căci el era primul născut al şeicului Omar, de toţi iubit şi de toţi respectat şi doar de venetici şi duşmani temut.
Focul clipea uşor încălzind trupurile ostenite şi pătrunse de frigul muşcător al nopţii. Căci aşa cum fără cruţare arde soarele deşertului ziua, la fel de crud biciuie carnea frigul pătrunzător, după căderea întunericului.
– Mahdi, ce se aude ? întrebă Ahmed pe tovarăşul şi paznicul său, omul de încredere al şeicului Omar.
– Ce auzi, stăpâne ? întrebă mohorâtul Ahmar privind cu mirare spre tânărul şeic.
– Ca un cântec, Mahdi… dar neobişnuit cântec, parcă un cor de djini s-ar tângui…
– E cântecul deşertului, şeicule ! surâse Abu Hossein, şeful celeilalte caravane. Şi din nou cu toţi dădură încuviinţare şi bărbile primiră iarăşi mângâiere. Micul şeic tăcu ruşinat de neştiinţa sa şi se cuibări lângă Mahdi, nemaicutezând să tulbure vorba ori liniştea celor mari.
– Da, e cântecul deşertului, tinere şeic… – întări Hammid, cu vorba domoală- şi dacă îţi pare minunat… încă acesta e nimic pe lângă cântecul Zobeidei, fecioara deşertului…
Cu toţii amuţiră. Ibrahim, negustorul de mătăsuri clătină uşor din cap, neîncrezător, îşi pipăi, după un vechi obicei al său, chimirul, pentru a se convinge că punga sa cu bani e înca acolo, plescăi din buze şi zise cu voce tremurată şi piţigăiată:
– Să mă ierţi, o, tu înţeleptule Hammid, dar toate acestea sunt doar scorneli…
Scânteierea mânioasă din privirea bătrănului conducător de caravane îi curmă cuvântul. Apoi luciul furiei se îmbânzi şi Hammir îi răspunse cu vocea domoală cea dintotdeauna:
– Mulţi ar socoti aşa ! Dar Zobeida nu e doar scorneală ! Şi nici legendă… Eu însumi am întâlnit-o… Şi asemeni mie şi tu Abu Hossein, nu e aşa ?
Abu Hossein plecă uşor capul a mărturisire. Iar ochii săi prinseră a se scălda în ape ciudate.
– Şi tu Mahmud, şi tu ai cunoscut-o, spune dacă nu…- îl cercetă Hammid şi pe cel de al treilea şef de caravană, care, la rându-i, rosti aducând mâna la inimă:
– Pe barba Profetului că aşa e ! Ba şi dumneata Yassar, şi dumneata Bashar…
Cei pomeniţi dădură la rândul lor din cap întărind spusele lui Mahmud şi ale lui Hammid. Şi ochii lor părură a prinde sclipirea unei aduceri aminte. Iar cântecul tânguit al deşertului spori încă şi mai mult dulceaţa acelei nedomolite amintiri.
– Iertare, înţeleptule Hammid- se căină Ibrahim cu glas linguşitor- nu m-aş putea niciodată îndoi de cuvintele atâtor oameni de onoare…
Hammid îi răspunse cu un gest de lehamite. Se lăsă într-un cot şi trase din narghilea privind spre dansul lasciv al flăcărilor. Mormăi ceva doar pentru sine şi mai apoi începu să povestească fără a privi spre cineva, ca şi cum sieşi îşi repeta povestea de mult ştiută.
– De treizeci de ani conduc caravane pe drumul arzător al deşertului. Şi multe am văzut, multe am auzit. Întâmplări fără seamăn şi lucruri de toată mirarea. Unele petrecute aievea, altele minunate scorneli din cele care se povestesc spre încântarea minţii. Minuni în toată legea… ori doar taine necercetate…
Înainte am fost negustor. Duceam tămâie de Muscat şi smirnă, mătăsuri de chitai şi atlazuri de Damasc, scorţişoară şi piper şi câte alte lucruri de preţ şi cu spor la câştig nu mi-au trecut prin mână, înainte de a scăpăta. Aveam doar douăzeci de ani când m-am alăturat unei caravane, aşa cum v-aţi alăturat mulţi dintre voi acum…
Oftă adânc Hammid. Sorbi din nou din narghilea şi tăcu o vreme, iar nimeni nu îndrăzni să-i tulbure tăcerea şi bucuria aducerii aminte. Urmă:
– Auzisem şi eu legenda Zobeidei şi despre minunile cetăţii Al Wazii. Se spunea pe atunci, cum se spune şi acum, că nu există sub soare loc mai minunat ca tainica cetate Al Wazii, ascunsă undeva în inima deşertului. Puţini au reuşit să o vadă şi înca şi mai puţini s-au întors să povestească despre ea.
Acolo moscheele sunt toate tocmite din porţelan precum cel din Chitai, iar cupolele sunt îmbrăcate în aur şi nestemate. Din minarete se revarsă nu doar chemarea muezinului, ci parfum de smirnă şi tămâie. Cu marmură roşie sunt pavate străzile, iar în tot locul se găsesc minunate havuzuri de cristal cu apă rece şi bogăţie de peşti coloraţi. Iar havuzurile sunt acolo spre bucuria tuturor şi nu ascunse de zidurile palatului doar spre huzurul şi bucuria celor bogaţi. Căci bogăţia e deşertăciune atunci când o ţii doar pentru tine, şi lucru în rânduiala lumii când o împart şi alţii.
Bucate grozave se găsesc din belşug. Cofeturi grozave înmuiate în miere şi stropite cu apă de trandafiri. Şi fripturi din cele mai alese, din cele ce se topesc în gură. Şi pilafuri îmbălsămate cu mirodenii rare… Şi câte încă nu le ştie ochiul cunoaşte şi mintea aduce aminte…
Grădinile din Al Wazii sunt fără seamăn. Doar paradisul lui Allah, despre care ne vorbeşte Profetul, binecuvântat fie numele său, va avea flori mai minunate şi parfumuri mai îmbătătoare. Ba unii spun că tocmai din paradis au fost aduse toate acele minuni. Şi e o fără seamăn bogăţie de păsări cântătoare şi fiare îmblânzite care mănâncă din palma oamenilor.Întocmai cum va spun. Păuni făloşi cu toate culorile lumii rasfăţându-se pe penele lui şi leii deşertului blânzi şi cuviincioşi vin să primească mângâiere…
Acolo toţi oamenii sunt frumoşi. Chiar şi cei mai sluţi, intraţi pe poarta cetăţii devin plăcuţi la chip şi luminaţi. Şi nimeni nu îmbătrâneşte niciodată acolo… spunea legenda… şi spune încă…
Ei, şi câte alte minunăţii nu se spun despre fermecata cetate Al Wazii. Dar nimeni nu poate spune cum se ajunge acolo. Se ştie doar că, uneori, în calea caravanelor răsare o oază… Şi în oaza aceea…
Ei, şi câte alte minunăţii nu se spun despre fermecata cetate Al Wazii. Dar nimeni nu poate spune cum se ajunge acolo. Se ştie doar că, uneori, în calea caravanelor răsare o oază… Şi în oaza aceea…
Întocmai mi s-a întâmplat şi mie, cum vă povestesc. Intrasem în al douăzecilea an al vieţii şi plecasem la primul meu drum de negoţ, mânat de bunul meu părinte, odihnească-l şi răsplătească-l Allah pentru bunătatea lui şi dreapta-i credinţă… Şi după cinci zile de drum în arşiţa necruţătoare a deşertului am văzut, departe în zare, vălurind ca un abur imaginea unei oaze. Iar dinspre oază venea un cântec fără pereche, murmurat de o fecioară cu glas îngeresc.
Ne-am grăbit îndată spre oază minunându-ne de frumuseţea fără seamăn a acelui cântec. Cei mai bătrâni şi înţelepţi murmurau între ei şi mă priveau într-un fel anume, pe care azi abia il pot înţelege.
Când am ajuns … nu oază am găsit ci grădina raiului. "Aceasta e Al Wazii, cetatea de poveste ?" m-am întrebat atunci cu voce tare.
Se lăsase brusc înserarea.
"Nu, frumosule şeic" mi-a răspuns glasul îngeresc care cântase până atunci. Am amuţit. Nu am reuşit să îngaim că nu curge sânge de şeic prin vinele mele, ci doar sângele roşu al unui biet neguţător.
În faţa mea se afla cea mai frumoasă zidire a lui Allah. O fecioară înfăşurată doar într-un văl străveziu. Părul negru i se revărsa ca un râu de întuneric peste umeri. De sub două sprâncene desăvârşit arcuite sclipeau doi ochi … Ah, ce ochi… Smaraldul, jadul chitailor… sunt doar pietre prăfuite, fără culoare şi fără sclipire, comparaţi cu strălucirea verde a acelor ochi. Iar trupul îi era cu totul desăvârşit, cu şolduri de amforă şi sâni plini ca două rodii… Îmbiere şi păcat era trupul ei… Şi e cel mai frumos lucru pe care l-am văzut în anii vieţii mele…
M-a luat de mână şi m-a dus pe malul apei. O, Allah, ce dezmierdări… ce cântece minunate şi dulci mângâieri… Nici nu am băgat de seamă că toţi tovarăşii mei au dispărut de lângă mine, topindu-se ca nişte duhuri în aburul care împresurase oaza. Am întins mâna şi am mângâiat-o, încercând să o aduc lângă mine pentru a o îmbrăcă în dulci şi fierbinţi sărutări. " Nu, Hammid" mi-a spus "mai întâi trebuie să alegi". Nu am înţeles ce îmi cerea. Văzuse zăpăceala de pe chipul meu şi a urmat: "De bună seamă ai auzit, frumosule Hammid, despre cetatea minunilor Al Wazii. Celor aleşi li se oferă o singură dată în viaţă şansa de a găsi drumul spre ea. Iar tu eşti dintre cei aleşi, Hammid. Acum va trebui să alegi. Mă poţi avea pe mine sau îti pot arăta drumul spre cetate. Orice vei alege, mâine în zori ne vom despărţi şi nu ne vom mai vedea vreodată…"
Am îngheţat. După ce ochii mei se bucuraseră de frumuseţea ei fără seamăn, după ce palma mea atinsese jarul cărnii ei cum aş fi putut să accept că nu voi avea partea cea mai dulce a dezmierdării trupului ei ? Ori, mai ales, că nu o voi mai vedea şi mângâia vreodată ?
" Hammid" a continuat ea, cu glasul acela dumnezeiesc "de mă vei alege pe mine, vei cunoaşte desfătări cum nicio altă fecioară ori femeie nu îţi va mai îngădui vreodată. Voi da balsam şi bucurie trupului tău. Dar vei pierde pentru totdeauna drumul spre Al Wazii. Şi niciodată nu îl vei găsi… Dar mereu vei rătăci în căutarea lui… "
I-am pus degetul pe buze. Atâta frumuseţe îmi rănea privirea. Iar carnea îmi luase foc topită de dorinţă, de nevoia dezmierdărilor ei. Aşa că i-am răspuns, răpus de nebunia tinereţii şi de văpaia trupului, fără a mai cugeta şi cântări:
"Te aleg pe tine, Zobeida, minune a deşertului… "
Despre ce a urmat nu am cum povesti. Nu sunt cuvinte potrivite pentru toate acelea. Şi nici stihuri nu vor putea vreodată tocmi poeţii pentru a aduna în puţinătatea cuvintelor pârjolul cumplit şi bucuriile fără de seamăn, desfătările trupului şi toate câte le-am trăit în ceasurile care au urmat. A doua zi m-am trezit pe spatele cămilei. În caravana din care plecasem, urmându-mi drumul. Iar cei din caravană mă priveau cu toţi cu înţelegere şi ascunsă căinare…
Asemenea îţi va fi fost şi ţie Mahmud, şi ţie Yassar.
Cei pomeniţi clătinară din cap a încuviinţare. Iar liniştea s-a lăsat grea şi copleşitoare. Doar Ahmar, străjerul tânărului Ahmed îndrăzni să tulbure tăcerea intrebând cu voce moale:
– Şi de atunci… de aceea ai devenit cărăuş, şef de caravane ? Rătăceşti căutând drumul spre Al Wazii ?
Surâse Hammid. Îşi mângăie barba albă şi mărgăritarul unei lacrimi îi străluci în colţul ochiului.
– Nu, bravule Ahmar… Nu… De atunci… pe ea o caut…
Nimeni nu a mai avut nimic de adăugat. Iar liniştea i-a acoperit pe toţi. Şi cu toţii au adormit gândind la povestea bătrânului. Şi la minunăţiile din Al Wazii, dar mai ales la nurii şi cântecul Zobeidei…
În zori caravanele şi-a urmat fiecarea calea. S-au înşirat cămilele printre dunele arzătoare, pierzându-se în strălucirea orbitoare a nisipului şi arşita soarelui. După câteva ceasuri de mers domol, potrivit pasului cămilelor, micul Ahmed strigă pe Ahmar, paznicul şi tovarăşul său:
– Ahmar, priveşte acolo ! E o oază parcă… Şi ce cântec fără de pereche se aude de acolo…
Au privit cu toţii în direcţia arătată de degetul tânărului. Ca un abur vălurea imaginea unei oaze. Şi cântec minunat se auzea de acolo. Şi au pornit spre oază. Iar Hammid şi încă alţii dintre vărstnici îl priveau pe Ahmed cu stranie lumină în ochi. Cu milă şi adâncă înţelegere.
De la ce nasabuinte vrei sa ma abati
Seherezada ?
Ce spirit ma mina sa-mi incep ziua
Cu basmul tau ?
Ce drumuri de matase
Pe poteci de zgura
Am strabatut impreuna
In alte basme
Din alte liturghii ?
Credeam ca ne-am pierdut,
Credeam ca ne-am uitat,
Credeam ca nici nu ne-am…
mai intilnit vreodata…
Si iata-mi vii –
ca un sarpe tandru,
ca o Zobeida inteleapta,
ca un miraj de cremene -
Osindindu-ma la
1001 de nopti de tacere.
Abur amagitor de smirna –
Am sa te suflu
In limpezimea narghilelei mele
Si-am sa te privesc surizind
Ca pe un djin intemnitat …
Taci !
Acum iti ascult sufletul…
[Reply]
Desertul este o trecere..El atrage sufletul spre misterul initiatic,spre un timp de mister…
Dumnezeu ne indruma acolo mereu”Eu am permis demonului să mă ispitească, în deşert, şi aceasta pentru voi, din iubire pentru voi, … ca voi toţi să vedeţi că ispita nu este păcat pentru că eu însumi sunt ispitit…"
"Cand iubirea te cheama, urmeaz-o
Chiar daca drumul e greu si primejdios.
Si cand te invaluie in mrejele ei, supune-i-te,
Chiar daca sabia ascunsa sub aripile ei te poate rani.
Si cand iubirea iti vorbeste, ascult-o,
Chiar daca glasul ei iti destrama visele
Asa cum vantul distruge florile.
Iubirea te poate inalta si te mangaie
Cu caldura razelor de soare,
Tot asa iti patrunde in adancul sufletului
Si te coboara pe pamant.
Iubirea-i ca o oaza in desert"
[Reply]