danieloctavian

Articol publicat in: Cultura

Gheaţa se întindea pe fereastră ca o piele uscată pe oasele mâinii. Mâna atingând geamul rece împărţea din căldura ei, topind gheaţă şi aşezând lacuri mici şi limpezi în zidirea frigului. Îşi apropia buzele de geamul îngheţat şi sorbea îngheţul, ca şi cum ar fi căutat tămăduire în înfiorarea aceea. Buzele se înfrigurau şi dădeau tremur obrazului năpădit de barbă lăsată în neorânduială. Ochii închişi priveau cu altă înţelegere iarna veşnică de dincolo de foiţa de sticlă. Apoi aşeza degetul în locul unde odihniseră buzele şi urma pe conturul lor forma şerpuită a unor semne de neînţeles, ciudate hieroglife şi neîncrezător zălog. Gheaţa se topea sub atingerea tremurată a degetului şi năştea fiorduri moi din care lacrimi uşuratice croiau drumuri pe care îngheţul le pecetluia la loc, aşezând cristal şi uitare peste semnele de o clipă.

A lipit palmele amândouă de fereastră. Şi între ele a aşezat obrazul. Frigul l-a primit, binefăcător, şi l-a mângâiat. A prins obrazul cu degetele sale uscate şi a mângâiat. A mângâiat mai întâi. Abia apoi şi-a lăsat unghia să zgârie în carne. Întunericul odăii era cercetat doar de clipirea rece şi şovăitoare a lunii.

Atunci a strigat.

La orice strigăt îi veneau răspuns aduceri aminte. Şi inima primea strânsoare şi apăsare grea. Căci amintirile sunt odăi depărtate prin care nicicând pasul nu va mai colinda, doar gândul, uneori, le deschide uşile. S-a aşezat. Nu a deschis ochii nicio clipă. Să nu se amestece întunericul dinăuntru cu intunericul odăii. Nici tulburarea sufletului să nu se amestece cu liniştea din jur.

Şi-a strâns genunchiul cu palma. Apoi cu mâna şi-a atins obrazul, adunând în palmă resturile de frig furate de pe geamul ferestrei. O bufniţă a strigat, undeva, nu departe. Şi-a spus că, poate, bufniţă aceea avea amintiri de chemat şi ea. A strâns cu putere din pleaope, aşezând pavăză parcă. Să nu se amestece amintirile bufniţei cu cele ale sale. Şi a gândit că zăpada de acum e doar aducere aminte. Iar fiecare fulg de acum era doar, îngheţată, una din lacrimile verii. Şi atunci, din nou…

A strigat.

Sunetul paşilor prin zăpadă seamănă uimitor de mult cu cel mai foşnit al paşilor prin frunze uscate. Mihail îşi urnea cu greu piciorul beteag, târându-l mai mult, prin zăpadă. Sufla greu, apăsat de albul părului şi albul iernii. A rămas multă vreme în faţa uşii, scrutând obrazul lunii prin aburul respiraţiei. Rezemat cu o mână de tocul uşii îşi aduna cu greu suflul.

Când a auzit strigătul, s-a aplecat şi a adunat zăpadă în palme şi şi-a spălat faţa cu ea. Şi s-a aşezat în zăpadă, acolo, în faţa uşii. În tăcere, fără cuvânt, căci cuvintele rău pot vătăma osul subţire al unui strigăt. Şi-a lăsat capul în palme, iar coatele le-a sprijinit pe genunchi. Şi a rămas aşa, păzind liniştea de afară, să nu intre şi să se amestece cu liniştea celui dinăuntru. Iar vântul care îl lovea în faţă nu-i părea nicicum, doar încercare a stăruinţei. Frigul intra în dânsul şi acolo îşi făce sălaş, iar el îşi spunea că pribeag şi oropsit copil e frigul de se lipeşte aşa de trupul unui batrân. Şi îl lăsa să vină.

Când a auzit al doilea strigăt s-a ridicat. A deschis uşa şi s-a oprit în prag. A rămas aşa vreme bună. Lăsând frigul să intre înăuntru, să-şi găsească adăpost şi culcuş. Şi liniştile cele două să se amestece şi să se strice.

-E întuneric – a spus cu voce moale.

Cel dinăuntru a tresărit. A deschi ochii şi a privit silueta urieşească, gârbovită, din uşă. A poftit buzele să ia strai de surâs pe dânsele, dar amarul şi aducerea aminte le îngheţaseră mai amarnic decât frigul iernii.

-E întuneric- a răspuns cu glas stins şi întors din odăi ale gândului.

Niciunul nu cuteza să adauge ceva, nici să mişte. Nici aerul nu se clintea. Un ţurţure s-a rupt de sub streaşină şi a căzut în zăpadă, dar nimeni n-a tresărit. Un fel de strigăt a fost şi acela.

-Adu-mi zăpadă de astăzi, Mihaile…  – a şoptit, într-un târziu. Vreau să îmi spăl faţă în ea.

Mihail a clătinat din cap, fără mustrare, doar cu tristeţe şi adâncă înţelegere. Şi l-a privit. Mereu acolo, pe fotoliul acela vechi, despicând gânduri negre şi otrăvindu-se cu amintire. Şi rea otravă e amintirea pentru cel lipsit de ziua de mâine.

A lăsat uşa şi, cu pasul său şovăielnic şi greu, s-a îndreptat către bradul dintâi. Aşa îi rămăsese numele bradului acela, iar asta nu se cuvenea nicicum cercetat. Acolo s-a aplecat şi a adunat zăpadă cu palmele goale. Şi mâinile îi învineţiseră şi-l dureau de îngheţ. Şi-a întins pulberea zăpezii în păr  şi pe haine. Apoi a strâns zăpadă în palme şi s-a întors spre casă.

A intrat. I-a întins zăpada ca pe o pâine caldă, din care să-şi rupă un colţ.

-Mulţumesc, Mihail, bătrân prieten…

El a luat zăpada şi cu ea şi-a spălat obrazul. Şi frigul ostenit cules mai devreme de pe sticla ferestrei a primit primenire.

-Mihail, Mihail… prieten îmi eşti ori temnicer?

-Cine mai ştie? a răspuns Mihail închizând uşa şi ascunzând privirea, de parcă întunericul nu ar fi fost destul ascunziş. Să fac focul în sobă?

-Nu. Nu strica frigul, Mihail.

-Un opaiţ să aprind? Ori măcar o lumânare?

-Nici lumina nu ne face trebuinţă, Mihail.

Bătrânul s-a aşezat pe scaunul mic de lângă fereastră. Au rămas amândoi în tăcere. Aburul respiraţiei lui Mihail era gros ca o pâclă. Cealaltă respiraţie năştea abur firav şi rar. Priveau amândoi prin fereastra îngheţată. Mihail cu ochii deschişi, el cu ochii închişi. Niciunul nu a tresărit când bufniţa a strigat din nou. Dor mobila puţină şi veche a trosnit, încercată de frig.

-Prieten îmi eşti ori temnicer, Mihail? a repetat întrebarea de mai devreme.

-Cine mai ştie? i-a răspuns Mihail neîntorcându-şi privirea de la fereastră. Cine mai ştie?

-De când suntem aici amândoi, Mihail?

-Cum putem noi măsura curgerea timpului aici? Ştii bine …

-Dar timpul trece, Mihail. Chiar şi aici. În lume… Câtă vreme a trecut peste lume, Mihail?

Nu a răspuns bătrânul. A oftat adânc şi şi-a trecut mâna prin barbă. Şi l-a simţit că şi-a deschis ochii. Şi a ştiut că e tulburat. Căci rar îşi deschidea ochii. De ce ar fi avut aici nevoie să deschidă ochii? Lumea lui se sfârşea la fotoliul acela, la fereastra aceasta.

-Cui folosesc asemenea întrebări?

Apoi s-a aşternut din nou tăcerea. Când şi când se mai auzea câte un lemn troznind ori strigătul bufniţei. Îşi ducea mâna la obraz şi păstra obrazul acolo, ca pe o vietate speriată ascunsă într-o scorbură.

L-a simţit când a plâns, dar nu a spus Mihail. A simţit tresărirea. Şi a ştiut că atunci

Va striga.

A strigat.

Pentru o clipă Mihail s-a simtit bâtrân. Şi oasele le-a simţit fărâmându-se în dânsul. A ştes cu băgare de seamă o lacrimă scăpată din temniţa ochilor. Şi a tăcut.

-Hai, spune-mi, Mihail.

S-a ridicat Mihail. S-a întors cu spatele. A rămas cu privirea spre fereastră. Apoi a răspuns cu glas aspru.

-Ştii bine cum stau lucrurile…

-De când durează iarna aceasta, Mihail?

-De mult. De tare mult. E iarna ta. Iar pentru tine , ai putea spune, durează dintotdeauna.

-Dar noaptea asta?

-Asemenea. Cui folosesc aceste întrebări? Ştii bine cum e rânduit…

-Vreau să-mi spui. Nu ştii tu, Mihail, că mai ades avem nevoie să auzim lucrurile pe care le ştim decât pe cele de care nu ştim?

-Oh, copile, copile…

Bătrânul s-a apropiat de el, voind să-i treacă mâna prin păr a mângâiere. Dar s-a oprit cu mâna atârnând deasupra creştetului. Apoi şi-a retras-o şi s-a întors la fereastra lui. Atingerea nu era nicicum îngaduită.

-Câţi au fost înaintea mea aici? a întrebat el din nou, iar Mihail a oftat, apoi a răspuns.

-Cine mai ştie? Mulţi…

-Hai, spune-mi, Mihaile… Spune-mi…

Mihail a strâns pumnii îngheţaţi. Apoi a spus. Ceea ce spusese de atâtea ori.

-Aşa e rânduiala. Nu îţi e îngăduit să părăseşti odaia. Atingere de om nu îţi e îngăduită. Dar nimeni nu te opreşte să ieşi. Doar tu poţi hotărî când vei dori să ieşi. Pâna atunci odaia aceasta îţi e lumea. Până atunci îţi e iarnă şi noapte. Atunci, când însă te vei hotărî să ieşi, se va lumina şi gheţurile se vor topi. Şi va fi o zi doar a ta. Una singură. După aceea… ştii preţul.

-Ştiu preţul…

A oftat din nou Mihail şi din nou a întrebat:

-Cui folosesc toate întrebările acestea?

Şi din nou au tăcut amândoi. Şi frigul a îngheţat tăcerea şi a încremenit-o, să nu o mişte vreun gând. Mihail a şoptit, după o vreme:

-Am văzut mai devreme un melc. Târăndu-se prin zăpadă. Nu am mai văzut niciodată aşa ceva.

Nu a primit răspuns. L-a privit. Avea ochii închişi. Şi a tresărit când l-a auzit din nou cum:

A strigat.

-Tu cunoşti rânduiala, Mihail. Dar alegerea e a mea.

-Întodeauna a fost…

-Şi dacă încă sunt aici înseamnă că am ales?

-Poate. Ori poate înseamnă, dimpotrivă, că încă n-ai ales.

Şi pentru prima dată Mihail a crezut că îl vede zâmbind.

-De ce nu am făcut-o, Mihail?

-De teamă?

-Poate…

-Din laşitate?

-Şi asta se poate…

-Ori poate din grijă pentru ceilalţi…

Tăcerea a durat clipe puţine. Apoi a venit răspunsul:

-Ori poate mi-e drag strigătul bufniţei.

O răbufnire de vânt a lovit uşa. Şuier sălbatic a biciuit aerul. Şi rece înfiorare i-a cuprins pe cei doi. Ca o mustrare pentru liniştea tulburată.

A strigat.

Mihail a simţit ca un jungher crestându-i carnea. Şi a ştiut că se întâmplă. Şi nu a spus nimic. Nu era îngăduit. L-a privit. Acum avea ochii deschişi, lucind în întuneric, tulburaţi de o stranie lumină. Se întâmpla.

-Deschide uşa, Mihail.

Mihail a zăbocit doar o clipă. O clipă doar. Apoi a mers cu pasul său greu şi a deschis uşa, supus.

El a privit spre uşa deschisă. A respirat adânc, lăsând frigul să îi pătrundă în fiecare celulă. Să îi îngheţe fiecare atom.

-Ce va fi dincolo de uşă, Mihail?

-Cine ştie?

-Va fi zi? Lumină şi cald?

-Poate…

I-a zâmbit bătrânului Mihail. A făcut un pas. S-a oprit. Apoi încă un pas. Greoi. Şovăielnic. Încă unul. Şi înca unul. Cu un pas în faţa uşii s-a oprit. Mihail s-a apropiat de el. Ştia. Şi deşi nu era îngăduit l-a sărutat pe frunte. Şi nu a lăcrimat. A râs. A izbucnit în râs. Un râs enorm, care cutremura pereţii. Şi a strigat. Mihail a strigat.

Apoi el a păşit. Mihail nu îl mai putea vedea. În urma lui uşa s-a închis. S-a întors brusc când a auzit uşa închizându-se. Dar acolo nu mai era nici casă, nici uşă. Era afară.

Şi a strigat.

Apoi a păşit. Cutremurat de frig. Lovit de zăpadă, în noaptea aceea îngheţată.